Dar cum rămâne cu serviciile plictisitoare, cu slujbele lipsite de importanță, cu treburile cotidiene? Cum pot fi și ele rugăciuni?

   Odată ajunși aici, trebuie să înțelegem ordinea lucrurilor în Împărăția lui Dumnezeu. Tocmai în -dusul găleții de gunoi-, -tocmai în munca pe care nu o putem suferi - Îl vom întâlni cel mai mult pe Dumnezeu. Nu trebuie să fim însuflețiți de sentimente pozitive sau să avem o sclipire caldă în ochi pentru a face o muncă pentru slava lui Dumnezeu. Toate lucrurile trebuie făcute bine ca să-I producă plăcere Tatălui. Chiar și slujbele ce nouă ni se par cu totul lipsite de însemnătate sau iraționale sunt puse la mare preț în orânduirea Împărățieie lui Dumnezeu. Dumnezeu apreciază lucrurile obișnuite. Dacă spre slava lui Dumnezeu înșurubezi un stoc interminabil de piulițe pe un șir interminabil de șuruburi, munca ta se ridică înaintea tronului lui Dumnezeu asemenea unei jertfe de bun miros. El Își găsește plăcerea în munca ta.

   Dar nu ți se pare că glorifici puțin cam mult munca - știi tu, etica protestantă a muncii și așa mai departe? ...

   Iată întrebarea pe care poate ți-o pui acum... Eu cred că nu! Munca a apărut înaintea căderii, iar blestemul căderii a fost ca munca să aibă loc CU SUDOAREA FRUNȚII - cu alte cuvinte, rezultatele nu vor fi pe măsura trudei investite. Adevărul este că vedem unul dintre cele mai clare semne ale harului revărsat de Dumnezeu peste noi atunci când rezultatele trudei noastre depășesc cu mult munca depusă. Îl glorificăm pe Dumnezeu prin munca noastră pentru că, atunci când ne implicăm în activitatea creativă a muncii, ne asemănăm cel mai mult cu Creatorul.

   Dar cum rămâne cu cei care nu au un loc de muncă, cu șomerii, cu pensionarii? Ei cum pot rosti RUGĂCIUNEA LUCRURILOR OBIȘNUITE?

... poate vă puneți această întrebare... Cu toții putem munci, fie că avem competențe care să poată fi folosite la un loc de muncă, fie că nu. Remunerația nu se numără printre factorii care cuantifică valoarea muncii în Împărăția lui Dumnezeu. Dacă abilitățile sau oportunitățile de care dispunem nu ne îngăduie altceva decât să culegem bețe de pe jos, asta trebuie să facem cu toată puterea, spre slava lui Dumnezeu și spre binele aproapelui nostru.

   Vă puteți pune și o altă întrebare:

   Este oare posibil ca o persoană să ducă o viață plenară, satisfăcătoare, care să-L glorifice pe Dumnezeu fără să muncească?

   Nu știu cum s-ar putea aceasta. Fără nicio îndoială, la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putință, însă sunt convins că o asemenea situație ar fi doar o excepție, și nu regulă. De altfel, eu prețuiesc atât de mult munca văzută ca o reflectare a chipului lui Dumnezeu în noi, încât convingerea mea personală este aceea că din fericirea și din binecuvântările cerului va face parte și munca plină de bucurie, creativă, productivă.

   Rugăciunea acțiunii

   Înălțăm RUGĂCIUNEA LUCRURILOR OBIȘNUITE și atunci când ne angajăm în ceea ce Jean Nicholas Grou numește RUGĂCIUNEA ACȚIUNII:

   Fiecare acțiune îndeplinită sub ochii lui Dumnezeu, având ca motivație faptul că aceasta este voia lui Dumnezeu, și în maniera în care o dorește Dumnezeu, este o rugăciune; și o rugăciune cu adevărat mai bună decât s-ar putea rosti în cuvinte în asemenea momente.

   Fiecare activitate din viața de zi cu zi în care ne forțăm până la limită de dragul celui de lângă noi este o rugăciune a acțiunii - perioadele când strângem cureaua pentru a le cumpăra copiilor ceva special; momentele când îi luăm și pe alții în mașinile noastre personale, plecând de acasă mai devreme ca ei să poată ajunge la timp la serviciu; momentele când corespondăm cu prietenii sau răspundem unui ultim apel telefonic seara, când suntem rupți de obosiți. Clipele aceastea și multe altele asemenea lor reprezintă o rugăciune trăită. Ignațiu de Loyola notează:

   Orice lucru pe care omul îl îndreaptă înspre Dumnezeu este rugăciune.

   De asemenea, practicăm RUGĂCIUNEA LUCRURILOR OBIȘNUITE  atunci când Îl vedem pe Dumnezeu în experiențele comune ale vieții. Se poate oare să găsim vreun înțeles în mâzgăliturile făcute de copii cu creionul pe perete? Sunt ele oare cumva degetul lui Dumnezeu ce scrie pe zidul inimii noastre?

   Așteptarea face parte din timpul obișnuit. Îl descoperim pe Dumnezeu în așteptare: așteptând la coadă la vreun control, așteptând să sune telefonul, așteptând festivitatea de absolvire, așteptând o promovare, așteptând pensionarea, așteptând să murim. Așteptarea însăși devine rugăciune atunci când I-o dăruim lui Dumnezeu. Așteptând, începem să intrăm în contact cu ritmurile vieții -nemișcarea și acțiunea, ascultarea și luarea deciziilor. Sunt ritmurile lui Dumnezeu. În cotidian, în lucrurile comune, învățăm răbdarea, acceptarea și mulțumirea. Criteriul după care se ghida Sfântul Benedict în a hotărî dacă să îi îngăduie sau nu unei anumite persoane să rămână la mânăstrire era următorul:

... ca omul să fie mulțumit de viață așa cum o află și să nu aibă pretenții excesive... ci să fie pur și simplu mulțumit cu ceea ce găsește...

   Mă simt atras de această MULȚUMIRE FĂRĂ PRETENȚII EXCESIVE, căci într-adevăr în felul acesta mi-ar place să trăiesc!